Tură de iarnă în Masivul Țibleș

22-23 ianuarie 2022.

Am trecut de atâtea ori prin dreptul lor mergând spre Borșa-Maramureș. De obicei în drumeții în Rodnei sau la schi în Borșa. I-am învățat la geografie în școală, la munții de origine vulcanică. Îi știam pe de rost ca pe o poezie. Împreună cu Oaș și Gutâi. Da, e vorba de Țibleș.

Nu mi-am propus niciodată să-i urc și nu m-am gândit niciodată cu seriozitate la ei. Erau ca oricare alți munți anonimi din România (pentru mine).

Dar uite ca le-a venit vremea. A trebuit să treacă mai bine de 30 de ani de mers la munte ca să mă hotărăsc să dau piept cu Țibleșul.

Am gândit-o ca pe o tură de două zile, cu dormit în zona refugiului Arcer, la cort sau chiar în refugiu dacă era loc. Speram să fie, că era ianuarie și parcă n-aveam chef să mai întind cortul în zăpadă, deși îl aveam la mine.

Am pornit din Cluj sâmbăta dimineața pe la 8 pe o vreme nu tocmai însorită și din păcate nu ne așteptam la o prognoză meteo mai bună. Pe drum până în Târgu Lăpuș s-a înrăutățit și mai mult. Ningea din ce în ce mai abundent. Am reușit totuși să ajungem cu mașina până unde voiam, adică „la barieră”. Asta după oarecari peripeții cu una din mașinile cu care am mers. Dar acum nu mai conta. Am lăsat-o baltă și ne-am pregătit de urcuș. Urma să ne ocupăm de ea la întoarcere.

Eram o echipă de șase persoane dintre care trei mai fuseseră în zonă, deci știau drumul cel puțin până la refugiu.

Țibleș

A fost mai lung și mai obositor decât m-am așteptat. Mihai spunea ceva de două ore, maxim două și jumătate. Da de unde, am făcut chiar un pic mai mult de patru. Zăpada era mare și proaspăt ninsă. Au trebuit făcute urme de la zero. Așa ca ritmul de mers a fost foarte scăzut. Expresii precum „mai avem o curbă și ajungem” sau „încă 15 minute” erau glume din ce în ce mai nesărate.

Inițial ne gîndiserăm că sâmbătă urcăm un pic spre creastă, să facem niște urme, să ne fie mai ușor a doua zi. Ei bine, nici pomeneală. Nu mai avea nici unul dintre noi chef de nimic. Eram frânți de oboseală. Am intrat în refugiu și acolo am rămas. Ne bucuram că nu mai e nimeni în afară de noi și avem toți loc să dormim pe priciuri. Mai ales ca trei dintre noi nu mai dormiseră niciodată în asemenea condiții.

Foc repede în sobă, mâncare, ceaiuri calde, alte băuturi, de tot felul, iar mâncare, iar băuturi, apoi glume, bancuri, ceaiuri din nou. Și tot așa pana seara târziu când ne-a răpus somnul.

Duminică dimineața la 7.30 se aud primele mișcări în sacii de dormit. Ne trezim într-un frig cam tăios. De fapt doar unii ne trezim pentru că alții (Radu) nu au dormit aproape de loc din cauza frigului, dar și a sforăiturilor lui Cătălin și Mihai.

Ne-am echipat în grabă, e drept, mai mult din cauza frigului, am pregătit un ceai pentru drum și l-am băgat într-un termos, am mâncat rapid și am pornit spre vârf. Știam că va trebui să facem urme proaspete și viteza de deplasare va fi iar mică. Dar timp era destul. Aveam toată ziua la dispoziție.

Am tăiat urme cu schimbul. Din păcate vremea era tot neprielnică. Ceață și vânt din ce în ce mai puternic pe măsură ce urcai în altitudine. Am reușit cumva să ajungem în zona de gol alpin după aproximativ 3 ore dar unii dintre noi erau deja obosiți. Cătălin având o greutate corporală mare se afunda foarte mult în zăpadă și înainta foarte greu, așa că am decis să ne împărțim în două grupe. Patru dintre noi au continuat spre vârf iar eu și cu Cătălin am făcut cale întoarsă spre refugiu.

A fost mai înțelept așa, având în vedere condițiile meteo și gradul de oboseală.

Până la urmă cei patru au ajuns, cu puțin noroc, pe vârful Arcer, pe care l-au găsit după o riguroasă cercetare la fața locului. Pe o ceață de nu vedeai la cinci metri și un vânt destul de puternic. Cât despre vârful Țibleș, nici nu se punea problema în condițiile acelea.

Câteva poze făcute la repezeală, până nu îngheață mâna pe telefon și rapid înapoi spre refugiu.

Vârful Arcer

Pe drum ne întâlnim cu doi turiști ce urcă spre vârf. Unul are în spate schiuri, de pârtie, și clăpari grei legați de rucsac. Mă gândesc că-i cam incomod. De obicei se urcă cu schiuri de tură, pe piei de focă.

Coborârea a fost o plăcere în comparație cu condițiile de la urcare. Așa că repede am ajuns cu toții la refugiu și după un prânz rapid ne-am pregătit bagajele de coborâre spre mașini. Deși în noaptea dinainte a nins destul de mult astfel că urmele noastre au fost acoperite total, în două ore am fost jos la barieră. După încă trei ore eram înapoi în Cluj.

Refugiul Arcer

Am trecut de atâtea ori pe lângă ei și i-am admirat de la distanță. Acum am fost acolo și nu i-am văzut deloc. A fost o vreme neprietenoasă și muntele nu s-a lăsat văzut. A stat ascuns privirilor noastre și asta mă obligă pe viitor la o nouă încercare de a-l surprinde de aproape. Până atunci nu îmi rămâne decât să mă mulțumesc cu imaginea Țibleșului de la distanță.