Piciorul Moșului 26-28 februarie 2021

Hotărâți pornim din Cluj undeva spre după amiaza zilei de 26 ianuarie 2021 cam pe la ora 4, nerăbdători să petrecem un sfârșit de săptămână în munte. La zăpadă. De frig sau alte fenomene meteo nici că ne păsa. Ne-am îmbarcat într-o mașină 4 persoane. Amici, colegi de club, prieteni, cu rucsaci poate prea mari și prea grei, echipament și muuultă voie bună. Sau nerăbdare? Nu-mi amintesc cu exactitate. Descriu toate acestea după exact un an. Și lecitina stă inca pe raftul de la farmacie.

Mergem spre Dej unde facem prima oprire sa punem niște carburant. Era o zi cu mult soare, cald, fără nici o urmă de zăpadă. Pornim din benzinărie spre Beclean. Înainte de intrarea în oraș facem stânga, spre Mocod, Salva, Romuli, Săcel, Moisei și în final Borșa. Drumul este presărat cu glume, bancuri, povestiri, amintiri, condimentat cu frumusețile locurilor prin care trecem.

Ajunși în Borșa, trecem de magazinul Unicarm și aproape imediat facem dreapta pe strada Pietroasa, ce duce spre versantul nordic al muntelui. O străduță mult prea îngustă pentru importanța ei, dar asfaltată. Urcăm paralel cu pârâul Pietroasa încă aproape 5 km pana unde drumul o cotește brusc spre dreapta înainte de Mănăstire. După mai bine de 3 ore și 170 de km parcurși, oprim într-o parcare pe partea stângă a drumului, lângă un izvor cu apă rece ca gheața. Altitudinea acolo cam 980m, cred. Umplem recipientele cu apă. Luăm rucsacii grei tare, bețele și ce știe fiecare că are nevoie. Sau poate mai mult. Hotărâm să pornim, drumul era clar, marcaj bandă albastră.

Pe măsură ce urcăm începem să dăm de zăpadă. Ceva urme erau în fata. Facem scurte opriri. Ni se par cam grei rucsacii. Împărțim din conținut. Hotărâm că nu-i musai să punem colțarii. Zăpada era puțin cam moale. Era destul de cald pentru data din calendar. Punem în rucsaci gecile și urmăm în flanele sau polare. De frontală nu era nevoie deși se lăsase întunericul bine. Era un cer senin că mai că îți venea să te inițiezi în astronomie. Urcușul era din ce în ce mai greu. Poteca anostă, șerpuită. Muultă zăpadă. Parcă ar fi necesari colțari ziceau fetele. Băieții NU categoric. Ei aveau bocanci de creastă mai „profesioniști”. Da nu-i nimic, urcăm. Facem opriri să ne mai tragem sufletul, sa ne hidratam. Că de, aveam nevoie. Poteca parca nu se mai termina. Tot urca, încă o curbă și încă una și iar, noi tot urcam și ea se tot lungea. Au trecut cred că mai bine de 3 ore și ieșim din pădure. Ultima porțiune, in golul aplin, aproape de cabana meteo cu risc de avalanșă, „La Parapeti”, am parcurs-o cu mare atenție, ca balerinele. No numai bine, vedem cabana, latră un câine. Am ajuns.

Intrăm in stația meteo Iezer, 1740m altitudine. Cald, plăcut, lume, ceai cald gata făcut, cum numai Tiucu știe face. Rețeta proprie. Plante din căldare. Facem cunoștință cu cei prezenți, mâncăm ceva, ne tămăduim cu niscaiva jinars de prune și urcăm la etaj pentru a mai prinde ceva din noapte că era deja miezul nopții și pentru a doua zi aveam planuri mari. Eu așa îmi amintesc. De nu-i așa….treaba de mai de sus, lecitina.

Dimineața ne trezim pe la 6 și ceva. Coborâm la cafea și să mâncăm. Umplu un termos de un litru cu ceai fierbinte în care adaug ceva miere (că de, de aia aveam rucsacul greu, jinars, miere și slănină) și 2 pliculețe cu săruri de hidratare. Mai cerem ceva indicații despre traseu de la Tiucu și… ceasul bate ora 8. Piciorul Moșului ne așteaptă să dea piept cu noi, sau noi cu el? Echipați cu colțari, pioleți, hamuri, coardă, nuci, frenduri, cască, ochelari, hăinuțe pornim. Moșuuleee, urcăm pe al tău picior. Pregătit? Noi da. Sufletește vorbind că în realitate doar Sergiu făcuse Piciorul, vara.

De la stația meteo facem oblic dreapta. Începem urcarea. Zăpadă cam până la genunchi. Panta, cam abruptă. Pe măsură ce urcăm se face și mai abruptă. Călin cu Sergiu fac cu rândul croind drum prin zăpadă. Parcă urcam pe casă. Nu știu a cui casă. Ne era cam cald, de la efort. La pornire vremea părea frumoasă, vizibilitate bună. Pe măsură ce urcăm dăm de ceață. Efortul e cam mare. Inima începe să bată cu putere, din ce în ce mai tare, mai repede, parcă voia să atingă viteza luminii. Nu mai încăpea în cutia toracică. Mă opresc. Încerc să o domolesc, respir controlat. Mai merg puțin sa nu rămân mult în urmă. Mă mai opresc. După ceva vreme înțelege și ea că nu e rachetă sau navă cosmică, îi pe pământ. Neavând încotro se reobișnuiește cu locul ei. Ceața ne învăluie, dificultatea traseului ne umple de adrenalină și nu mai simțim oboseala.

Urcăm mereu. Legați în coardă pe unele porțiuni, cu ancore prin niște crăpături de stâncă, cu pioleti infipti în gheață, cum au reușit băieții să ancoreze. Ne folosim de pioleți la greu. Pe unele porțiuni colțarii parcă îi simțim că nu fac față. Poate ei, poate noi, poate și și. Am mai făcut ușoare opriri de regrupare, odihnă, pentru poze, hidratare. Plini de adrenalină, vrăjiți de frumusețea a ce puteam vedea prin porțiunile fără ceață sau chiar când urcam înaintând prin laptele ceții. Eram parcă în transă. Simțea fiecare o bucurie de nedescris, parcă eram parte dintr-o magie, magia Moșului, energia locului, a tuturor celor care trecuseră cândva pe acolo. Simțeam cu toții ceva aparte. Se putea citi pe fețele noastre, în privire, în sclipirea ochilor. Parcă fiecare vibra pe aceeași frecvență. 

Am tot urcat legați în coardă, pe rând, câte unul, cu mare atenție. Uneori aveai impresia că urci pe o scară în pod, doar că nu erau trepte. Alunecam, colțarii nu te ajutau, încercai să pui piciorul, vârful colțarului, pingeaua măcar pe undeva pe la nivelul gleznei dacă nu mai sus. Dacă reușeai erai bucuros că ai mai urcat măcar 15 cm. Încercai urcatul în genunchi, parcă îți era mai la îndemână. Versantul avea o înclinație foarte mare. Parcă inotai în zăpada. Ea venea înapoi, alunecai. Orice alunecare a ta îngreuna și urcarea colegilor din spate. Trebuia să urci făcând urme sau măcar mergând pe urmele celui din fata. Am ajuns la un mic refugiu/bârnă ferita de vânt. Puțin respiro și de aici merge Sergiu în față. Mergem paralel cu versantul pe acea bârnă imaginară mai degrabă decât reală. Poate că vara e reală. Nu zic nu. Dar acum nu era. Merg după Sergiu. Ajung la o fisură. Pe acolo merge coarda. Încerc să urc folosindu-mă de piolet. Reușesc vreo 2m și apoi alunec. Nu găsesc cale de a mai urca. Mă ajunge din spate Călin și Claudia. Aveam nevoie neapărat de un al doilea piolet pe care nu îl aveam. Sergiu urcase cu 2 pioleți. Alunec pe gheață. Nu găsesc suficient sprijin să pot urca mai departe pe fisură. Mai aveam vreo 3m, nu mai mult. Nu reușesc. Hotărâm să ocolim. Găsim o variantă ușoară de ocolire. Incredibil de ușoară. Pare sa fie ultima urcare abruptă și ajungem în creastă. Se vede prin pâlcurile de ceață un abis. E caldarea Mosului. Cam mare o vedem. Ne dă senzații cam tari. Vedem cornișa de zăpadă formată pe alocuri, cam mare. Încercăm să ne dăm seama pe unde este creasta/muchia. Sergiu ne anunță cu greul nu a trecut întru totul. Mai aven de parcurs o muchie. Trebuie să fim atenți la cornișă. Avem momente când căldarea se dezvăluie în toată splendoarea. O minunăție. Nu știi ce să faci. Să te bucuri de frumusețile ei sau să îți fie frică, groază. Am hotărât să gustam câte puțin din fiecare, fără a comunica între noi. Cam greu de descris în cuvinte, dar totodată minunat, feeric, de basm. Parcă eram într-o altă lume. Parcă eram actori într-un film, făcut pe calculator, cu peisaje desenate. Ne reîntoarcem în prezent, poate nu de bună voie ci mai degrabă de musai, o pornim cu mare atenție și concentrare spre ultima redută. Ultimul perete al muchiei piciorului Moșului, cel de sub vârful Pietrosul. 

Și pare într-adevăr ca un perete. L-am abordat cu mare grija încercând sa evitam părțile cu risc de avalanșa. Dar e totuși foarte abrupt, zăpada mare. Ne afundam adesea pana la brau. Fără coarda nu am putea face nimic, e nevoie de asigurare, de coarda fixa pentru toți. Totuși după doua lungimi de coarda ajungem sub o cornisa, nu mare. O strapungem și gata, suntem sus în creasta principala, pe traseul marcat, înainte de vârf.

Nu stăm decât sa adunam coarda și să ne reglam bagajul și ne îndreptăm spre vârf. Pietrosul ne întâmpină modelat în gheață. Fostul refugiu meteo este aproape total acoperit de zăpadă și sculptat de vânt în gheață. Ceață multă. Nu vedem nimic în jur.

Poze facem doar de aproape. Dar suntem învingători. Urcasem muchia piciorului lui Moșu și ajunseseram în vârful mult dorit, de 2303m altitudine. Eram bucuroși, și nu conta prea mult faptul ca drumul nu se terminase. Știam ca urmează coborarea. Ca e lunga și anevoioasa. Pana pe vârf facuseram mai bine de 4 ore și mai aveam în fata cel puțin 2 dacă nu 3 ore de mers. Și era important să fie pe lumina, pe zi.

După câteva poze am hotărât să căutăm un loc unde să bem un ceai fierbinte cu miere. Am gustat ceva ciocolată, alune, batoane, ceai, apă,… atât cât să ne refacem puțin forțele. Aveam și ceva sandviciuri, dar parcă nu ne trebuia. Era frig, ceață deasă, vânt destul de puternic și nu ne ardea de stat la masa. Pornim mai departe. Mai aveam mult de mers. O luăm spre muchia Pietrei Albe. Ceața devine mai densă. Parcă dorea să ne oprească acolo. Nu prea ne dăm seama pe unde mergem. Scoatem aplicația de telefon, apoi Calin scoate busola. Cumva reușim să ne dam seama cam pe unde suntem. Întâlnim un stalp de marcaj ce ne face sa înțelegem ca suntem în traseu încă. Trecem de poteca de vară ce coboară spre lac și spre stația meteo. Dăm de muulte stânci. Mai mari, mai mici. Știam că este o potecă. O căutam. Parcă la un moment dat o găsim. Parcă. Sau poate nu? Călin a scos iar busola. Nu vedem nimic și mergeam cât mai grupați să nu ne rătăcim unul de altul. Cu busola și aplicația încercăm să ne imaginăm cam pe unde este stația meteo și vârful Piatra Albă. Stabilește Călin direcția, după ce ne dăm toți cu părerea. Cam pe acolo, cam aia este direcția. Cu toate acestea știam că trebuia să ne croim drum printre stănci. De potecă nu prea mai putea fi vorba. După o vreme de mers parcă ceața s-a mai risipit. Stâncile s-au cam rărit. Ne dadeam seama că suntem puțin cam sub muchie. Nu conta. Oricum știam direcția spre stația meteo. Coboram oblic oarecum. Zăpada cam până la genunchi.

După aproape doua ore de mers când ceața începea să se sparga întâlnim un turist ce urca spre creasta. Stăm un minut de vorba cu el dar nu avem chef mai mult. Vrem sa ajungem cât mai repede jos la stație. Aveam vizibilitate deja. Bună. Eram pe drumul cel bun. Evident nu pe potecă, nu pe muchie ci cam mult sub ea. Zăream stația. Oricum vedeam deja peisajul. Era minunat. Vedeam Piciorul Moșului, pe care urcaseram toată ziua. Nu ne venea să credem ca în câteva minute se făcuse senin. După mai bine de 8 ore revenim la stația meteo. Obosiți frânți, flămânzi, însetați. Deshidratați. La ceaiul minunat al lui Tiucu am dat năvală, și la mâncare. Parcă trecuse o veșnicie de când nu mai mâncaseram.

Seara și noaptea ce a urmat a fost senin, cu un frig de crapau pietrele. Noi eram bucuroși că facuseram traseul planificat, pe ziuă, fără evenimente negative și cu tolba și sufletul pline de amintiri și trăiri. Ceea ce a trăit fiecare dintre noi pe parcursul întregii zile nu poate fi șters sau uitat. Într-un fel am lăsat în urmă o energie, o frecvență corporală a fiecăruia dintre noi, așa cum traseul parcurs a lăsat în noi o lumina, ne-a marcat și ne-a imbogatit.

Am invidiat puțin vremea de a doua zi. Un soare minunat, frig, zăpada stabilă și vizibilitate perfectă. O echipa de doua persoane plecaseră de la ora 6 pe traseul de vară spre vârful Pietrosul prin căldarea Iezerului și reușiseră sa urce și sa coboare în siguranța fără sa declanseze vreo avalanșa. Noi, (Călin, Sergiu, Claudia și Cosmina) am pornit prin căldare spre lac. Doar pentru poze. Cerul era de un albastru cum nu am mai întâlnit niciodată în acea zonă. De fiecare dată când am urcat Pietrosul am avut parte de soare doar la urcare sau coborâre, niciodată pe vârf sau pe de-a întregul. Doar frânturi, crâmpeie de peisaje. În acea zi soarele parcă voia să ne bucure cu razele lui, sa ne consoleze pentru ceața și vântul din ziua anterioară, care ne cam pusesera piedici.

Ne-am bucurat de peisaj, am făcut câteva poze și apoi ne-am întors la stație. După un mic dejun ce putea fi mai degrabă prânz am pornit spre civilizatie, spre Borșa. Aceeași potecă. Lungă, anostă, serpuita printre copaci. 

Pe drum, în mașina am dezbatut și concluzionat. Traseul abordat a necesitat o pregătire fizică bună, rezistență, tupeu, ca sa nu zic curaj, cunoștințe de utilizare a pioletului și colțarilor, mersul în coardă, amaraje mobile. Este un traseu minunat. Am avut parte de o echipă deosebită. Realmente am simțit că suntem o echipă. Ne-am bazat unii pe alții, ne-am încurajat, sprijinit, susținut și totodată am învățat multe.

Mulțumesc prieteni.